Grădinile mele – Picturi de Ioan Oratie
Într-o grădină, prezentul nu are autonomie. El este mereu contaminat de ceea ce a fost — de pași care au trecut pe acolo, de mâini care au plantat, de intenții abandonate. De aceea, grădina generează melancolie: nu pentru că ar fi tristă în sine, ci pentru că suspendă uitarea. Ea obligă la o formă de memorie continuă, difuză, în care pierderea nu este depășită, ci reconfigurată.
~Roxana Păsculescu
Ioan Oratie pictează grădini în căutarea unor timpuri trecute pe care le-ar vrea readuse la viață. Unele păstrează amintirea celor dragi; bunicii și părinții săi au trait acolo și viața lor este legată indubitabil de acele spații; în altele este invitat să intre și să picteze; pe altele și le asumă, în calitatea călătorului, bucuros de descoperire și de reparcurgerea lor ulterior, în actul pictării realizat în atelierul de creație.
